jeudi 30 mai 2013

Indociles



Une lecture d'Emmanuelle Caminade.

Indociles, Laure Limongi, éditions Léo Scheer, octobre 2012, 196 p.



J'aurais sans doute écarté cet essai littéraire portant sur quatre écrivains "expérimentaux" - que Laure Limongi préfère nommer "indociles" – si, par un de ces hasards insistants qu'aime souligner l'auteure, je n'avais découvert l'un d'entre eux à l'occasion d'un séjour en Corse. Un écrivain insulaire m'y avait en effet parlé avec enthousiasme d'Hélène Bessette, me donnant à lire quelques extraits d'Ida ou le délire qui venait d'être réédité par Léo Scheer dans la collection Laureli dont le titre reprend le surnom de sa fondatrice ...
C'est à la fois en tant que lectrice passionnée, «auteure pudique et éditrice militante» que Laure Li...mongi ose nous y parler «des livres qui [lui] font battre le coeur» en mêlant l'autobiographie à l'essai sous forme d'un journal. Et son amour de la littérature, la sensualité de son rapport à l'objet-livre, la sincérité de son engagement, son humour toujours présent, son admiration pour ces auteurs, disant aussi l'humain derrière l'écrivain, la simplicité et la pertinence avec laquelle elle analyse leurs oeuvres, tout cela conquiert le lecteur, venant bousculer les clichés sur une littérature que beaucoup pensent réservée aux spécialistes car trop exigeante.

Laure Limongi trouve le ton juste en adoptant un "vous" associant proximité et distance. Elle établit ainsi une connivence avec le lecteur tout en prenant du recul pour s'adresser à elle-même, distance comique allégeant encore un essai qui n'a rien de pédant ni de rébarbatif et anéantissant du même coup tout soupçon d'égotisme. Présentant successivement les auteurs choisis, elle renouvelle de plus notre intérêt et notre plaisir en faisant baigner chaque partie dans une atmosphère particulière.
La première nous conte ce choc reçu par une étudiante studieuse dans une bibliothèque hantée par «le clone de Foucault», comme «d'aucuns se prennent Dieu sur la tête au détour d'une colonne d'église». Une révélation qui détermina son entrée en littérature indocile. Le texte, teinté de nostalgie et d'émotion, captivant, incite à découvrir l'oeuvre de Denis Roche où «écriture et photographie ne cessent de communiquer». Mais la précision des descriptions ne saurait suppléer l'absence totale de reproductions, ce manque finissant par émousser le désir après l'avoir attisé.
La partie consacrée au mystère Bessette, rebondissant sur une chaîne réjouissante de coïncidences parfois incongrues, s'apparente à une enquête pour résoudre l'énigme d'un oubli médiatique. Elle éclaire la personnalité de l'écrivain et la force d'une oeuvre abordée surtout globalement.
La partie concernant l'oeuvre explosive et vertigineuse de Kathy Acker rapproche de manière surprenante des mondes multiples, nous faisant pénétrer dans ceux de la musique rock et même du bodybuilding... Approfondie et passionnante, elle m'a donné une réelle envie de lire cet écrivain américain.
Quant à la quatrième, pastichant malicieusement B.S. Johnson, elle nous plonge dans l'univers délirant, grinçant mais aussi poignant, d'un autre virtuose.

Les consonances qui relient ces quatre – voire ces cinq - auteurs indociles sont frappantes.
Ces derniers sont d'abord des écrivains qui refusent tout enfermement et tentent avec énergie de bouger les lignes, au propre comme au figuré, qui refusent les frontières – à commencer par celles des genres littéraires et culturels. Des auteurs décalés qui ne se soumettent pas à l'ordre littéraire établi ni aux modes, leur engagement se fondant sur l'authenticité et la nécessité. Tous «interrogent la forme (...) la réinventent» mais célèbrent la mémoire – un "sentiment révolutionnaire" disait récemment Régis Debray! –, et ils s'adonnent à un certain «piétinement» de la «tragédie humaine» : fascination de Denis Roche pour les rituels Dogons, litanie funèbre qu'est aussi à mon sens Ida ou le délire, hommage répété à tous ces grands auteurs dont Kathy Acker pille les textes, célébration de l'ami disparu par B.S. Johnson dans un livre doublement tombeau. Des auteurs d'une folle liberté qui semblent vouloir «provoquer la camarde», exorciser le temps qui passe. Passage du temps que Denis Roche décline aussi dans le gris de ses photos auquel fait écho, dans l'avant-propos, ce souvenir d'enfance de Laure Limongi qui émerge avec vivacité d'un écrin de gris ...

Et cette révélation prémonitoire appartenant à un temps révolu transcende d'emblée la dimension littéraire - et même politique - de l'essai qu'elle introduit. Cette mésange inconsciente du danger manifestant «bruyamment sa présence» face à un molosse, indifférente à la «disproportion des forces», ne renvoie pas seulement en effet à des auteurs indociles - qui eux ne sont pas inconscients et ont le désir et la volonté de risquer leur liberté d'écrivain. C'est plus largement le refus de la soumission au conformisme de la survie, c'est la liberté et la singularité de l'homme qui s'affirment face à son destin, la vie qui se rit de la mort.

Emmanuelle Caminade

mardi 28 mai 2013

Cantu paganu (strattu)






Sempre, mentre che io ho di ricordo, o e' si fece guerra, o e' se ne ragionò; hora se ne ragiona, di qui a un poco si farà, et quando la sarà finita, se ne ragionerà di nuovo, tanto che mai sarà tempo a pensare a nulla (...).

N. Machiavel, Lettera à Guicciardini (Firenze, gennaio 1525)


L’Alimani in ritirata aviani suminatu i danni. I partighjani chì l’aviani vulsuti parà à a Bucca di Laronu s’erani trovi à scappà com’è cunìgliuli, chì i so tiri di sten o di fucil di caccia erani senza effettu annant’à l’armatura di i tank. In a fucilata, parichji patriotti erani stati tumbi, è unu, ch’ùn avia avutu u tempu di fughja, s’era piattu in un tafonu sutt’à a strada, unu spezia di regard invaditu di lamaghja. I suldati alimani fecini i fieri un certu tempu, vistichendu cù a smorfia di u triunfadori u tarrenu di a so vittoria. Da i scialbali chì duminaiani a strada, caccioni sevi o setti catàvari, è i stracquoni longu à u catramu, com’è ch’iddi avissini infilaratu i so truffei di caccia. U partighjanu piattu intesi calchì raspiu di suffrenza, calchì sugnozzu ch’ùn pudia vena chè da un fertu. Po’ una rivulvarata, è più nudda, s’iddi ùn erani i scaccanati di i suldati. I mutora ricummincioni à ruzà, à mezu à i brioni di l’ufficiali, è a truppa si rimissi in istrada, à chì annant’à i camiò, à chì annant’à i tank direttamenti. Vicinu ad iddu, ghjustu subra, un suldatu briunò calcosa à i cumpagni chì s’alluntanaiani. È in u mentri chì u stolu numicu attaccaia i ghjirati da subra à Laronu, u ritardatariu, micca più inchietu chè quissa, s’avvicinò da u cantu di a strada pà sbraghittassi. Tranquillu com’è Battistu, l’Alimanu si missi à piscià in u regard indu ch’era piattu u risistanti, senza vèdalu. Quiddu si ricivia tuttu u pisciu in coddu, è mancu a vulia creda. Circhendu di firmà u so rispiru, d’ùn lacà micca sbuttà una tussi chì l’avaria pussutu tradiscia, si dicia trà iddu stessu chì fin tantu chì u bosciu ùn lu vidia era acqua biniditta. È da veru u suldatu ùn lu vidia, è pisciaia, senza dubbità chì la facia annant’à un fughjittivu appappatu quì da suttu. Era una situazioni insuppurtèvuli pà u risistanti, umilianti ben sicura, chì dopu à a concia chì l’Alimani viniani di metta à i so cumpagni, iddu era quì impauritu, ingrunchjatu in u so tafonu, prighendu par chì u so vincidori ùn lu rimarchessi, è l’altru chì si sbiutaia annant’ad iddu, oramai solu quì à mezu à i stucci di i cartucci è i catàvari di i ribeddi scuncassati, ed era talmenti praputenti, talmenti sicuru ch’ùn avia più nienti à tema, ch’iddu ùn paria mancu di pudè pinsà ch’un numicu scampatu li pudissi sempri fà pagà u prezzu di a ghjurnata. Pisciaia annant’à u tintu partighjanu è a si frisciaia com’è ch’iddu fussi statu à l’arrestu mentri una pruminata di quiddi buccòlichi. Da sutt’à a funtan di pisciu, u disgraziatu si vidia in a pusizioni di u ricciu quand’iddu si faci piscià à dossu da a vulpi. À u sintimu di vigliaccumu ch’iddu risintia, vinia à buliassi quiddu di a vargugna. Po’ l’Alimanu si scuzzulò a piscina, feci ricuddà a so braghetta è s’alluntanò nant’à a strada à passi tranquilli. U partighjanu l’intesi chì infurcaia una mascina è chì pruvaia di fà dimarrà un mutori. Capisti di colpu chì u pisciadori era un suldatu cù una motò, è ch’iddu s’era pirmissu di firmà solu daretu à a truppa sapendu chì la richjapparia senza prublemu. Erani soli tutti è dui, iddu è ‘ssu maghjali chì l’avia pisciatu à dossu è ch’avia tumbu i so cumpagni, è avali quidd’altru s’appruntaia à parta cù a so motò è à spariscia par sempri da a so vita. Da quì à pocu saria salvu, pudaria ricummincià à rispirà. Piddaria i violi è si ni riintraria in casa soia com’è chì nudda fussi mai esistutu, nè l’occupazioni nè nudda, o allora piddaria a machja sin’à a fin di a guerra, smintichendu a risistenza è i liti di i so sìmuli. Po’ si rividisti ingrunchjatu à modu zòtticu, cù u pisciu chì li falaia longu à u tuppizzu dui minuti nanzi, risintia torra quidda vargugna, è a còllara. Era vigliaccu è s’appruntaia à lacà parta l’assassinu di i so amici, solu filici di salvà u so coghju. Appressu tuttu, ùn c’erani più i tank è u grossu di a truppa alimana, ùn firmaiani quì chè iddu è ‘ssu motociclistu spinsiratu. Si ricuttisti, è si dissi nò, mi dà po’ l’occasioni. S’e’ u lacu parta socu l’ùltimu di l’ùltimi.

A motò era ghjà in marchja quandi u risistanti surtisti da a so tana. L’Alimanu, accupatu à dà un pocu di vitezza à a so miccànica chì suffria à attaccà a cuddata, vidisti sbuccà un dumoniu da i buttissi, ùn la crezzi mancu vera. Dui sicondi dopu, era in tarra, cù a motò ch’era sbulata contr’à i cantona longu a strada, beddu più luntanu, è u so agrissori li sciacciaia u capu contr’à u catramu, imbuffèndulu à cazzotti. Pinsò di metta à mani à a so cinta pà chjappà a so pistola, ma u so bracciu ùn arrispundia più, forsa ch’iddu s’era troncu mentri chì u salvàticu l’avia fattu capulà, o allora era paratu da un vinochju di ‘ssu numicu sciutu da u sprufundu. Dicisi di libarassi dendu una scuttussata cù tuttu u so corpu, ma l’altru facia pesu, è a so energia paria doma, scuntraia un’ energia supiriori chì avia dicisu d’ùn lintallu micca. Volsi briunà, ma s’avvidisti chì l’altru l’avia intrutu un pugnu interu in fundu di a cannedda, è ch’iddu attuffaia mentri chì u partighjanu, cù u so pugnu lìbaru, li truncaia a faccia pezzu à pezzu.

C’era u silenziu, i morti stracquati più luntanu, i vistighji d’una battaglia chì vinia di succeda, una motò accidintata è i cartucci sempri caldi annant’à a strada, è c’erani i muntagni, i cantoni è i licci pà soli tistimonii. È a sola cosa chì si sintia, era u chjoccu di i cazzotti ch’un omu mittia in u muru di quidd’altru, cù tutta a so ditarminazioni pà anniìntiscialu, pà trasfurmà in pappina ciò ch’era statu un visu umanu. U silenziu, è u chjoccu di i cazzotti, è i raspii attuffati, ma stridenti è addispirati, d’una vìttima ch’ùn pudia mancu libarà a so suffrenza in un veru brionu. U risistanti pichjò un tempu longu, forsa più di cinqui minuti, cinqui minuti sò un’ eternità sutt’à i colpa, pichjò a so rabbia, pichjò a so siti di vindicanza, pichjò tutta a so stizza sin’à essa sicuru chì u capu di l’Alimanu ùn era più nudda, chè un pezzu di carri pista è macinata.

Quand’iddu ebbi finitu a so faccenda, lacò annant’à u catramu un corpu d’omu senza capu, è s’infrugnò in i machjona pà spariscia da a Stodia. Vinia di tumbà un omu, u primu omu di a so vita, è nimu li daria mai una midadda par quissa, è d’altrondi ùn si ni vantaria micca, ùn la cuntaria mai chè in u bughju di l’attrachjata, à cumpagni ìntimi, a diciaria senza fiertà, cù una boci ciunca, miccànica, solu pà riapra una piaca u tempu di risaldalla, a diciaria trà dui bichjera d’acqua vita, è a so moglia risirvaria u caffè à st’òmini sìmplici, senza pratesa, chì sani chì l’eroi ùn esistini micca, è chì a vita hè dura, è chì sani ch’un omu si tumba par via di a paura, è di l’odiu, è di u vigliaccumu, è di u disideriu di rivìncita, è di i sìntimi i più bassi chì impastani u pocu chì no semu.

Marcu Biancarelli

Illustrazioni : Paolo Ucello, La bataille de San Romano (détail). 

mardi 21 mai 2013

Immigrante




Quandu fughje diventa un infernu. Un testu di Jo Antonetti. 


Eccu, avà ci sò. Sò puru ghjuntu à francalla ‘ssa fruntiera è sta volta hè l’ultima, ùn vulteraghju più ind’è mè. Oghje sò in pace.
A prima volta m’era fattu chjappà da e « border patrol », m’avianu chjosu unepochi di mesi in un campu cun d’altri immigranti, poi à u capu di qualchì mese ci anu rimandatu à u Messicu.
A seconda volta era passatu senza difficultà, s’ellu si pò dì, avia travagliatu cum’è ghjurnataghju in una splutazione agricula di u Texas, induv’era trattatu abbastanza bè, è sopr’à tuttu pacatu quattru volte di più chè in u mo tufone persu di Las Vacas.
Eppo' un ghjornu , sò ghjunti, armati, vestuti cun tenute militare, una decina di pick-up à troncachjavette, è aghju vistu a paura in l’ochji di i mo cumpatriotti, hè natu u scappa scappa, è elli ci tiravanu addossu, è noi fughjiamu, è parechji cascavanu, feriti o morti. Eo, a mi sò francata, eramu dui, à avè corsu abbastanza in furia o à esse stati crepati in colpu, chì forse ùn ci averanu mancu vistu, infine eramu salvi.
— Quale eranu quessi ? Un era micca a border patrol ?
— Cumu a sai ?
— M’anu chjappu digià, è ùn ci anu micca tiratu addossu.
Diego ùn mi rispose micca. Chì ne pudia sapè ellu, qual’eranu ‘ssi tippi, ùn avia mancu vint’anni, è era partutu di u so paese perchè chì ci patia a fame.
Marchjavamu versi u meziornu, rientravamu ind’è noi, vultavamu à a miseria, vultavamu à a fame. Di prima sera, avemu vistu una casuccia scantata, Diego ùn ci vulia andà, dicia chì ci aviamu da fà tirà, ma eo era famitu, li aghju dettu d’aspettammi, anderia à dumandà qualcosa à pizzicà, è s’ellu si passava male, ùn averebbe chè da fughje.
Ci stava una donna sola in sta casuccia, ci allughjò, ci fece manghjà è ci spiecò qual’eranu i nostri amichi .
Eranu i Minute men, una milizia di citadini americani chì vulia luttà contr’à l’immigrazione, à u principiu facianu solu surveglianza è quand’elli ne chjappavanu unepochi di i nostri, i trasmettianu à a pulizza, ma u so razzisimu piattu avia pigliatu a suprana è dillusi da i pochi risultati di a pulizza, eranu entrati in una guerra scema è fanatica.
Allora simu vultati à u Messicu. Un’antra volta. L’ultima volta.
A terza volta, ùn era micca solu, cun mè ci era Luis è Miguel, dui amichi di Las Vacas, babbi di famiglia curagiosi chì affruntavanu a fruntiera, a morte, per dà à manghjà à i soii . Curagiosi, i mo cuglioni, quand’omu pate a fame, ci vole à esse incuscenti per piglià moglia è fà figlioli, incuscenti è scemi quandu per dalli à manghjà, ci vole à parte ind’un paese strangeru chì ùn vole di voi, chì alza un muru longu à a fruntiera, induve semplici citadini imbuffati di razzisimu è di cunnaria pura, piglianu l’arme è ci tiranu cum’è cunigliuli.
Aviamu francatu u Rio Bravo à nutu, a ci eramu francata sin’à custì, di a border patrol è di e milizie. Sta volta, era a bona, aviamu passatu a fruntiera è seria l’ultima volta n’era cunvintu, ùn mi rimanderebbe più nimu in l’infernu di Las Vacas.
Marchjavamu versu Eagle Pass, quand’elli ci sò cascati addossu. Ùn anu micca tiratu, ci anu ammanitatu è lampatu à bordu à i pick-up, i mo cumpagni mi fidighjavanu impauriti
Sò miliziani, ci portanu ind’è a pulizza, avemu da vultà ind’è noi.
Unu di ‘ssi inculati m’hà minatu di ceppu in capu,
— Parla inglese o mullizzò, ùn sì micca nu u to paese di scimii.
Ci anu purtatu in un hangar scantatu.
Sò vultati di notte, cun e tenute bianche di u Ku Klux Klan, avianu preparatu e so croci rituale, quelle ch’elli brusgiavanu quandu tumbavanu i neri
— V’avemu da amparà à stà ind’è voi, mansa di muracci, quì hè terra americana.
Eccu, avà ci sò. Ùn vulteraghju più ind’è mè, ùn averaghju mai più fame, ùn suffreraghju mai più.

Jo Antonetti

Illustration : Calais, migrants jouant aux dominos dans une scierie désaffectée.